Termenii mediere şi mediator provin din limba latină (lat. mediare, mediator) şi sunt utilizaţi în zilele noastre în domenii diverse: juridic, politic, social, educativ etc. De-a lungul timpului şi de la un autor la altul, cele două concepte au dobândit semnificaţii multiple. Polisemia termenilor a pus problema identificării câmpului semantic în care aceştia au apărut şi a evoluţiei lor până a se ajunge la sensurile cu care sunt folosite în prezent.
În Antichitate era foarte răspândită ideea necesităţii unei medieri între divinitate şi fiinţa umană. În civilizaţia noastră, această idee a fost preluată de religia evreiască şi de cea creştină, dar care au atribuit conceptelor caracteristici şi funcţii destul de diferite. Bine ancorată în originile civilizaţiei noastre, practica medierii s-a păstrat cel mai bine în teologia creştină unde predomină ideea unui mediator de factură providenţială şi cu funcţie dublă: punerea în relaţie, în sens ascendent şi descendent, a unor părţi prea îndepărtate pentru a stabili singure această legătură.
O noutate radicală asupra medierii din perspectivă teologică a aduce André Neher, care mai numeşte relaţia de mediere şi „diagonala mijlocului”, pentru că aceasta nu poate fi stabilită nici de om şi nici de un principiu, ci doar de vid, de actul pe cale să se producă. Această viziune asupra medierii permite evitarea unei capcane şi anume aceea a reducerii relaţiei cu divinitatea la adorarea unui idol, a procesului de interpretare la semnificaţia restrânsă a textului.
În plan social, leagănul conceptului de mediere îl găsim la populaţiile nomade din Orientul Mijlociu sau la cele din Bazinul Mediteranean. Practicile utilizate de aceste popoare în relaţiile sociale erau diferite de cele folosite în Europa Occidentală, unde termenul a fost înlocuit , fără a dispărea definitiv, cu noţiunile de negociere şi arbitraj.
Sensul abstract al medierii apare pe la sfârşitul secolului XVII şi se dezvoltă în paralel cu noţiunea de persoană terţă, pentru că medirea, în forma sa abstractă, serveşte la restabilirea unei relaţii care nu poate fi realizată în mod spontan. Mediatorul este responsabil de crearea de relaţii între persoane, părţi şi idei aflate într-o prea mare opoziţie pentru a se alia fără sprijinul unei terţe persoane. Rolul mediatorului care restabileşte comunicarea şi oferă explicaţii devine tot mai important. De la mediere se aşteaptă schimbarea, obţinută ca urmare a restabilirii legăturilor.
În filozofie, neoplatonicienii au inventat un fel de suflet universal al cărui rol este apropiat de cel al mediatorului din teologie. El este materie şi spirit, aşa cum mediatorul din teologie este totodată om şi Dumnezeu. Conceptul este utilizat în filozofie începând cu Socrates şi Platon, ca urmare a unei reflecţii filozofice asupra limbajului. Platon face distincţie între lumea sensibilă şi cea inteligibilă în reprezentarea realităţii. Sufletul realizează medierea între cunoaşterea sensibilă care ne este dată de corp şi cea intelectuală. Raporturile noastre cu lumea fizică, socială sau imaginară nu sunt imediate, ci sunt mediate de construcţiile noastre mentale, de legende, mituri, simboluri şi limbaje. Descartes evocă noţiunea de Dumnezeu ca singur mediator posibil în opoziţia mediat/imediat, în timp ce Hegel asociază medierea dialecticii învocând înţelegerea teologică a noţiunii. În viziunea lui Hegel, dinamica care se instalează între acţiunea iniţială şi cea finală este alcătuită din conflicte, contradicţii, prize de conştiinţă, în care fiecare moment devine mediator pentru următorul.
Abordarea filozofică a medierii valorizează ideea de pasaj dinamic între două puncte opuse, pe care le separă şi le leagă totodată, dându-le astfel un sens. Filozofia se serveşte de mediere ca de un concept de bază, stabilind o legătură esenţială între om şi mediul său, moment esenţial al spiritului uman a cărui conştiinţă de sine se trezeşte o dată cu conştiinţa existenţei celuilalt. Conceptul de mediere capătă în filozofie sensuri şi mai largi, devenind, prin locul sau funcţia sa, un intermediar într-un lanţ de fenomene.
Rădăcini ale medierii găsim şi în psihologia umanistă, care s-a dezvoltat puternic sub influenţa scrierilor lui Carl Rogers (1951) şi Abraham Maslow (1962). Abordarea fenomenologică, utilizată în situaţiile conflictuale de terapeuţii umanişti, de profesori şi de mediatori, valorizează recunoaşterea subiectivităţii experienţei asupra adevărului obiectiv, acceptând diferite interpretări ale aceluiaşi eveniment.
Medierea interpersonală s-a dezvoltat în Europa după modelul experienţelor americane şi canadiene, în scopul rezolvării problemei de inadaptare a sistemelor tradiţionale de reglare socială (familia, biserica, şcoala etc) la noile condiţii ale vieţii sociale. Unii specialişti situează actul de naştere al medierii în forma sa modernă în sânul comunităţilor religioase nord-americane.
Complexitatea conceptului de mediere a făcut urgentă punerea de acord a experţilor asupra definiţiei medierii precum şi precizarea domeniului său teoretic şi practic în vederea instituţionalizării medierii.
Seminarul european de la Créteil (desfăşurat în perioada 20 - 23 septembrie 2000, când Franţa deţinea preşidenţia Uniunii Europene) reprezintă o dată importantă pentru dezvoltarea medierii în Europa. La acest seminar s-a subliniat necesitatea de a reflecta asupra medierii sociale la nivel european şi s-au identificat alte funcţii ale medierii, pentru a nu limita definiţia medierii la un model alternativ de soluţionare a conflictelor. Medierea poate preveni conflictele, stabili şi restabili legăturile sociale şi culturale, de aceea este important să fie definită ca un ‘proces’ şi nu ca o ‘procedură’. Procesul este adaptabil, în timp ce procedura presupune constrângeri, etape prestabilite, determinate cu precizie. Cu toate că se bazează pe reguli precise şi etapele sunt inevitabile, procesul de mediere nu urmează o logică procedurală. Mediatorul stăpâneşte procesul şi ştie să-l adapteze în funcţie de situaţie.
Societatea civilă nu mai este pasivă, ci se afirmă tot mai mult ca un ansamblu dinamic. Instrument al societăţii civile, medierea serveşte la producerea legăturilor sociale şi afirmarea unor valori precum autonomia, responsabilitatea, adaptarea la noile condiţii, solidaritatea şi acordul.
2. Medierea conflictelor
Rezolvarea clasică a conflictelor presupune încredinţarea acestora organelor justiţiei şi soluţionarea conflictului pe principiul câştig-pierdere (învingător-învins). Această soluţie nu răspunde totuşi diversităţii conflictelor pe care societatea actuală le cunoaşte, în principal din cauza diversificării relaţiilor sociale şi economice.
Soluţionarea conflictelor prin mediere poate fi utilizată cu succes în conflicte de familie, divorţuri, conflicte colective de muncă, succesiuni, coproprietate, contracte, conflicte între elevi etc., aducând un răspuns mai adecvat părţilor implicate în conflict prin punerea accentului pe interesele aflate în joc. Dacă în procedura clasică de rezolvare a conflictelor accentul este pus în principal pe aspectele juridice ale litigiului, medierea urmăreşte, în acord cu legislaţia în vigoare, găsirea unei soluţii convenabile şi realiste pentru ambele părţi aflate în conflict.
Punctele comune ale diferitelor forme de mediere a conflictelor:
- voinţa părţilor de a trece de la un raport de forţă la un raport bazat pe construirea unui sens;
- prezenţa unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi confidenţialitate;
- procesul de mediere care promovează comunicarea, colaborarea şi revigorarea relaţiilor dintre părţi;
- participarea voluntară a părţilor şi a mediatorului la procesul de mediere;
- rolul de catalizator al mediatorului care prin tehnici şi proceduri specifice ajută părţile, fără a le influenţa, să aleagă, dintr-un pachet de soluţii posibile, calea de urmat pentru a se ajunge la un acord comun;
- limitările de aplicare ale procesului de mediere
3. Procesul şi practica medierii
Medierea este un procedură complex ce presupune cooperare, confidenţialitate şi control, în sensul că oferă părţilor puterea de a decide direct asupra lucrurilor care le afectează interesele. Procesul medierii, spre deosebire de procesul clasic de justiţie, nu are ca finalitate stabilirea vinovăţiei sau inocenţei părţilor aflate în conflict. Participarea la procesul de mediere este voluntară. Mediatorul nu are putere de decizie, ci oferă informaţii procedurale, stimuleză dialogul, facilitează schimbul de opinii şi informaţii între părţi, ajută părţile să-şi clarifice nevoile şi interesele, să depăşească barierele în comunicare şi să ajungă la rezolvarea neînţelegerilor prin găsirea unor soluţii avantajoase pentru ambele părţi. Mediatorul asistă părţile şi la redactarea acordului final de mediere în care se specifică angajamentele fiecărei părţi pentru stingerea conflictului.
Medierea poate dezvolta la fiecare din părţile aflate în conflict:
· simţul responsabilităţii
· luarea unei decizii
· autonomia
4. Barierele medierii
- Credinţele
- Convingerile,
- Certitudinile anticipate (stiu deja.., mi s-a mai spus..., am mai auzit asta...)
- Temerile, fricile
- Experienţele neînţelese şi regretele (dacă aş fi ştiut mai din timp..., dacă mi s-ar fi spus..., dacă aş fi înţeles mai devreme..., dacă m-aş fi ascultat sau dacă i-aş fi ascultat pe alţii...)
- Graba mentală (gata am înţeles totul..., bineînţeles..., dar e evident..., mi-e clar..., putem continua...)
- Eşecurile
- Judecăţile despre sine şi despre ceilalţi
- Comparaţiile
5. Competenţele cheie ale mediatorului
- Abilităţi de comunicare verbală şi nonverbală- Ascultare activă
- Empatie
- Răbdare şi calm
- Cunoştinţe metodologice
- Creativitate
- Flexibilitate
- Etică
- Pedagogie (îşi transferă abilităţile în funcţie de nevoile imediate)
- Respectă confidenţele făcute de părţi
- Ştie să delege responsabilităţile
- Ştie să fie umil
6. Caracteristicile şi rolul mediatorului
-Outsider (independent de părţile în conflict)
- Oferă informaţii procedurale
- Asistă părţile la discuţiile lor
- Ajută părţile să-şi vadă mai bine interesele
- Stimuleză dialogul,
- Identifică obstacolele către înţelegere
- Facilitează schimbul de opinii şi informaţii într-o atmosferă menită să confere părţilor un sentiment de siguranţă
- Acţionează imparţial şi neutru
- Nu are nici un interes în rezultat
- Nu are putere de decizie
7. Etapele medierii
Procesul de mediere este structurat în mai multe etape. Numărul etapelor diferă de la un autor la altul. Pentru exemplificare, prezentăm modelul propus de Linda Shaw (2001), care organizează procesul de mediere pe şapte etape:
1. Primul contact cu prima parte
2. Primul contact cu cealaltă parte /celelalte părţi
3. Pregătirea pentru medierea cazului
4. Ascultarea problemelor (părţilor)
5. Explorarea problemelor
6. Construirea acordurilor
7. Încheiere şi urmare
8. Tipuri de mediatori
Cercetările aprofundate întreprinse de Annie Cardinnet au condus la identificarea unor modele de mediatori şi realizarea unei tipologii a mediatorilor. Autoarea pleacă de la prima tipologie a lui Benjamin Gross[1] şi adaugă alte tipuri de mediatori, realizând o tipologie ce poate fi propusă şi în cadrul şcolar.
1. Părintele – mediator
2. Profesorul – mediator
3. Mediatorul care desparte
4. Mediatorul care (re)conciliază
5. Mediatorul care creează relaţii şi/sau sens
6. Mediatorul celor două părţi (persoană terţă)
Această tipologie stabilită de Annie Cardinnet poate fi întâlnită atât în experienţele din mediul şcolar, cât şi în alte domenii. Fiecare dintre diferitele tipuri de mediatori oferă posibilitatea unui eveniment – mediator, a unui obiect – meditor, a unei terţe persoane sau a unei funcţii de mediere: separare, reconciliere, creare de sens sau relaţii.
[1] Profesorul B. Gross, cofondator şi directorul Şcolii Aquiba din Strasbourg până în 1969, preocupat de cultura poporului evreu şi de filozofia educaţiei, identificase pe Abraham ca model pentru tatăl-mediator şi pe Moise ca model pentru profesorul-mediator.
©Virginia-Smărăndiţa Brăescu
Un comentariu:
http://www.mediere.tk
Trimiteți un comentariu