Medierea - o formă de educaţie socială durabilă/La médiation – une forme d’éducation sociale durable

Medierea este o formă de educaţie socială durabilă ce vizează dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi rezolvare a conflictelor, astfel încât oamenii să ajungă să se înţeleagă direct şi să-şi rezolve singuri problemele, fără să mai facă apel la un mediator. Educaţia nu poate rezolva singură totalitatea problemelor lumii contemporane, dar nu se poate concepe nici soluţionarea temeinică şi durabilă a problemelor actuale fără contribuţia sistemelor educative. Această încredere în rolul educaţiei în ameliorarea calităţii vieţii trebuie să se exprime sub formă de programe axate pe valorile educaţiei de mâine, astfel încât şcoala să fie „scoasă din cetate” în viaţa reală şi „să rămână a vieţii întregi”[1]. Specialiştii apreciază că „noile educaţii”[2] reprezintă cel mai pertinent şi cel mai util răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane.

Suprasistemul de învăţământ:

1. Societatea (câmpul de influenţe sociale, economice, politice)

2. Sistemul de educaţie

• Educaţie de formală, nonformală şi informală
• Educaţia permanentă
• Instituţii/organizaţii economice, politice, culturale
• Comunităţi umane (familie, anturaj, grup profesional, cartierul)

Subsistemul de învăţământ

1. Sistemul şcolar

• Educaţie formală (învăţământul primar, secundar, postliceal, superior şi special)

2. Procesul de învăţământ

• Este subordonat din punct de vedere structural şi funcţional faţă de sistemul de învăţământ.
• Este principalul subsistem al sistemului de învăţământ în cadrul căruia se realizează instruirea şi învăţărea elevilor şi studenţilor prin intermediul activităţilor proiectate, organizate şi dirijate de către profesori, în conformitate cu anumite norme şi principii didactice, într-un context metodic adecvat, apelând la resurse materiale şi didactice potrivite, în vederea atingerii dezideratelor educaţiei.
• Reprezintă dimensiunea dinamică a sistemului de învăţământ, deoarece în cadrul lui are loc activitatea de învăţăre, iar elevii şi studenţii sunt îndrumaţi de către profesori cum să înveţe.
• Este cadrul în care sunt îndeplinite funcţiile generale ale sistemului de învăţământ prin intermediul programelor de instruire formală şi nonformală, structurate şi ierarhizate pe cicluri şi ani de studii.
• Dimensiunea sa operaţională este dependentă de decizia profesorului, care beneficiază de un anumit grad de libertate în proiectarea, realizarea şi dezvoltarea curriculară a instruirii, dinamizând şi actualizând permanent sistemul de învăţământ.

Funcţiile sistemului de învăţământ

1. Funcţia cognitivă, instructiv-educativă şi culturală

• Rol de mediere între individ şi domeniile cunoaşterii umane în scopul transmiterii într-un mod organizat şi sistematic a ceea ce este mai important şi relevant din experienţa social-istorică acumulată de omenire până în prezent.
• Pune în discuţie conexiunile ce au loc între sistemul de învăţământ şi sistemul de educaţie şi societatea în ansamblul său, ca factori ce concură la formarea personalităţii umane.
• Formează pe „homo cogitans” (omul care gândeşte)

2. Funcţia praxiologică

• Rol de muncă şi de aplicare a cunoştinţelor în practică
• Formează pe „homo faber” (omul care munceşte)

3. Funcţia axiologică

• Rol de valorizare şi de evaluare
• Formează pe „homo estimans” (omul care apreciază, valorizează)

4. Funcţia economică

• Rol de asigurare a forţei de muncă în conformitate cu nevoile societăţii şi cu aspiraţiile membrilor ei

5. Funcţia de socializare

• Rol de pregătire a tinerei generaţii pentru integrarea optimă în mediul socio-profesional şi formare a competenţelor de comunicare interumană, a capacităţilor de a lucra în echipă, a toleranţei şi a respectului reciproc

6. Funcţia de dezvoltare şi exersare în condiţii optime a talentelor

• Rol de cultivare a interesului pentru anumite domenii şi de spijinire a afirmării personalităţii fiecărui individ

Structura sistemului de învăţământ

Analiza structurii sistemului de învăţământ permite evidenţierea următoarelor niveluri funcţionale :

a) nivelul structurii de organizare sau al structurii de bază a sistemului ce defineşte
raporturile dintre nivelurile (primar – secundar – superior) – treptele – ciclurile de instruire, dintre acestea şi programele curriculare adoptate;
b) nivelul structurii materiale care evidenţiază situaţia cantitativă şi calitativă a resurselor pedagogice: umane, didactice, financiare, informaţionale;
c) nivelul structurii de conducere care vizează raporturile stabilite între decizia managerială (globală – optimă – strategică) şi decizia administrativă/executivă (sectorială – punctuală – reproductivă);
d) nivelul structurii de relaţie ce permite instituţionalizarea unor raporturi contractuale între şcoală, comunitate, agenţi sociali, familie etc.

Medierea pedagogică a intenţiilor şi intervenţiilor politice şi economice, exersate în mod obiectiv sau subiectiv, direct sau indirect, de la nivelul sistemului social global este asigurată de funcţia cognitivă, instructiv-educativă şi culturală cu rol preponderent în formarea şi dezvoltarea personalităţii şi autonomiei individului prin înzestrarea acestuia cu un bagaj de cunoştinţe ştiinţifice şi formarea, pe această bază, a capacităţilor de lucru în folosul personal şi al societăţii.

Sursa: Crenguţa Oprea, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, ed. Universităţii, Bucureşti, 2003

[1] L. Şoitu, Pedagogia comunicării, ed. Institutul European, 2001, p.111
[2] “Noile educaţii” figurează în programele UNESCO şi au fost adoptate în toate cele peste 160 de state membre şi în dicţionarele sau glosarele internaţionale

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu